Pasiunea pentru un traseu de munte a început acum câțiva ani și cumva, nu mă mai consider așa o începătoare. Însă abia acum, încep să simt cu adevărat microbul ăsta și să mă bucur pe deplin de el. Și prin urmare, să vorbesc mai mult și altora despre asta și să fac recomandări.
În 2020 am reușit să mergem de vreo 2 ori pe munte, dar cam atât. Însă, 2021 e plănuit cu un traseu de munte pe lună obligatoriu. Nu contează cât de dificil sau lung este, însă încercam să găsim în fiecare lună ceva fain.
În ianuarie ne-am luat primul concediu și am plecat o săptămână cu un campervan. Am povestit aici mai multe. Așa că am zis să facem și un traseu de munte, daca tot avem atâta timp. Cu atât mai mult că mergeam ceva mai departe, undeva prin nordul țării, acolo unde nu prea ajungi așa în orice weekend.
Așadar – am ales Masivul Ceahlău cu traseul: Durău- Cabana Fântânele – Cabana Dochia.
Fix din stațiunea Durău, la intrarea în Parcul National, iți poți lăsa și mașina. Există și o parcare, nu foarte mare, însă sunt locuri pentru vreo 10 locuri. Tot aici, trebuie să achiți o taxă de 6 lei/adult și 3 lei pentru elevi/studenți. Partea interesantă este chiar lista cu toate traseele care pot fi parcurse în perioada respectivă a anului și timpul estimat. Noi am pornit pe traseul 4 cu marcaj roșu.
Prima porțiune este prin pădure și destul de abrupt. Din Durău, până la cabana Fântânele, am făcut cam 1h. Atât era și estimat. Acolo am făcut un mic popas, am băut apă (care deja începuse să înghețe) și am pornit din nou pe traseu. Doar că după 15 min ne-am dat seama că nu vedeam marcajul, prin urmare, ne-am întors la cabană și am revenit pe traseul bun, pentru că îl greșisem (estimez că aici am pierdut vreo 30 min cu totul).
Starea fizică era ok, eu obosisem puțin, însă mi-am revenit ușor-ușor, mai ales că de la cabana Fântânele, cumva, devenise ușor mai lin, iar drumul mai plat. Peisajul pe traseu era de fapt un tablou de iarnă. Efectiv, te topeai. Noi ne mai opream când și când să admirăm, doar așa să ne uităm în zare.
Per ansamblu, drumul nu a fost greu, doar că fiind iarnă, ușor frig, după încă 1h, începusem să simt din nou oboseala. Temperaturile erau cam -15 grade și urcând mai mult, aveam și -23. Apa înghețase aproape cu totul, nu prea mai aveam cum să ne hidratam foarte bine. Mai pun la socoteală și lipsa de mișcare din toată perioada asta cu pandemia.
Puțin mai sus de “la morminte”, ne-am oprit să punem gecile de iarna și să mâncăm niște alune. Vântul era deja destul de puternic și ca să ne oprim, trebuia să găsim un loc la adăpost, printre copaci. Cumva, după această pauză, mie mi s-a tăiat firul. Adică efectiv, simțeam că nu mai pot urca. Mai aveam 1h 30 minute până la cabana Dochia. Destul de mult. Am tras de mine cu toate puterile pe care le mai aveam și încercam să nu leșin, pentru că asta a fost senzația mea încontinuu, de aici până la Dochia.
Am trecut de Panaghia (o stâncă înaltă de aproximativ 70 m- legendă a masivului Ceahlău), de unde lucrurile se mai îmbunătățesc, adică e o porțiune semi-plată și am reușit să îmi mai odihnesc corpul. Mult până la Vârful Toaca nu a mai fost, însă noi am preferat să nu mai urcam și să lăsăm asta pentru a doua zi. Urcarea înspre vârf, se face direct din poteca de pe traseu, pe aceste scări.
Scarile catre Varful Toaca 
Varful Toaca in departare, dinspre cabana Dochia
Chiar de lângă scările înspre vârf, se vede și stația meteorologică, iar de aici, ești în camp deschis. Adică, nu mai ai copaci, iar vântul, te ia aproape pe sus. Nu aveai unde și cum să te oprești/odihnești. Așa că trebuia să mergi încontinuu.
Pentru mine, de aici de la stația meteorologică până la cabana Dochia, a fost un test de viață. Efectiv, simțeam că dacă voi cădea, nu mai pot continua. Și cumva, îmi era foarte greu să îmi găsesc forța să continui. Vântul era de-a dreptul îngrozitor, oricum. Iar oboseala și deshidratarea își spuneau cuvântul.
Nu știu cum, greu, dar am reușit să ajungem la cabană. După 5h. Cu toate pauzele, rătăciri și mers destul de încet, plus condiții de iarnă. Iar, senzația de bucurie și relaxare atunci când o vezi e de nedescris. Nu stiu când am trăit ultima data senzația asta de bucurie.
Cabana Dochia 
Rasarit la cabana Dochia 
Aparent, ăsta e un traseu de munte de 3h 45. Și cred că poate fi făcut pe timp de vară. Însă, pentru noi s-a dovedit a fi un pic mai dificil, făcându-l iarna. A doua zi, la coborâre am făcut cam 2h 45, deci, am fost mult mai bine. Însă tot nu am urcat pe vârf, pentru că era destul de înnorat și un vânt super puternic. Așa că nu ne așteptam să vedem prea multe. Dar,avem motiv să revenim.
Si, oricât de greu mi se pare că a fost, eu ajungând chiar și cu ușoare degerături la degete, mi se pare că a fost cea mai frumoasă experiență. Nu doar de munte. Ci cumva, din ultima perioadă.
Da, mi-a luat câteva ore să îmi revin, nu prea puteam să mănânc, însă cred că a meritat absolut fiecare minut urcat. Iar priveliștea de la cabana Dochia este ceva de vis. O să vreau să scriu separat despre cabană și ce facilități ai acolo, pentru că mi se pare că e un loc, care merită un articol separat.
Ne-am simțit extrem de bine acolo și îmi doresc mult să revenim, poate chiar anul ăsta, prin vară. Și de data asta, poate avem noroc să vedem și capre negre, pentru că știm că sunt multe prin zonă.
PS: nu am vrut să editez absoult deloc pozele astea, mi se par perfecte fix așa cum sunt.
Care este traseul de munte preferat? Ai mers în Masivul Ceahlău ?
Thanks for reading.
